27.03.2012

Constantin Bârjoveanu- 12 ani de tăcere

 „Talent, spirit de observaţie, receptivitate spre cunoaştere, excepţională putere de munca, toate au format un conglomerat de „roci şlefuite“ în manieră artistică, care alcătuiesc testamentul lăsat de Constantin Bârjoveanu romaşcanilor“  (Emilia Țuțuianu)

  Trecut-au anii dar fără “Pisălog” 

“Aşa l-am cunoscut în ultimii săi ani, ca pe „Pisălogul” de la „Gazetă” şi mai puţin cu numele-i de Bârjoveanu. Necunoscutul de pe stradă şi prea cunoscutul cel din toate punctele cardi­nale ale culturii romaşcane. Mai mult un „Polilog”, îmbrăcat în prietenoasa şi modesta-i înveşmîntare de „Pisălog”. De şapte ani, din nemiloasa ţărînă de care, simbolic parcă, s-a îndepărtat de ea pînă în penultima zi a vieţuirii sale, prin icarianul Deltaplan, „Pisălogul” e şi mai alături de noi, prin toate cele multe ce le-a zămislit; e „Pisălogul” nostru cel dintotdeauna.

„A trăit, a creat, a plecat”, lăsându- ne în urmă, în viaţă şi în suflet, „vieţuire de har”, „creaţie ca dar” şi „plecare cu dor”.

Sunt şapte ani, în care ar fi îmbrăcat în spectrul solar al culorilor, şapte lăcaşuri sfinte, ar fi întruchipat, editori­al, şapte albume de grafică şi tot atîtea culegeri de „Pisălogeli” şi ar fi atins, deltaplanic, cerul de nenumărate şapte ori! Dar destinul cosmic, ni 1-a lăsat numai prin creaţiile sale în sufletul nostru, toate sub întruchipări de biseri­ci, de pensulaţii şi de grăiri, abstracte, dar eterne. Muşatinul Bârjoveanu este Renascentistul urbei noastre muşatine. Deşi s-a contopit mereu cu cerul, a îndrăgit ţărîna aceasta dintre Moldova şi Şiret, a fost zămislit, cu sacralitate, din ea şi cu o aceeaşi sfinţenie s-a reîntors în tăcerea ei. O tăcere, care l-a întovărăşit an de an şi pe care s-a ferit s- o tulbure, zi de zi. Dacă în Metafizică se vorbeşte, de secole, despre o aşa numită „Muzică a sferelor”, prin Bârjoveanu – „Taciturnul” şi nu „ Pisălogul” – se poate trimite şi la o altfel de Muzicali­tate, una „ a Tăcerii”. Părea venit dintr- o cu totul altă lume, în care culorile nu se combină, vorbirea- e cu -har întot­deauna, iar figurile umane sunt, mai înainte de orice, umanizate. Şi ajuns, apoi, aici, între noi, a simţit zbuciumul, destul de amar, al lumii noastre şi atun­ci picioarele i-au mers numai pe vîrf, vorbirea i s-a deschis numai în sin­gurătate, iar ochii au privit doar ordinea şi cuminţenia din jur. Ca „Pisălog” a fost, poate, cu mult înainte, sau urma să fie, de acum încolo. Cu noi, doar un invizibil „Şoapte – log”. Acum, însă, o linişte absolută, de cîţiva ani încoace, ţărîna-i este mai ţărînă. Doar între noi a rămas pe mai departe şi, întotdeauna, se va tot spune: „ Dar unde e, al nostru «Pisălog»?” Tăcerea-i de-o viaţă, acum i-eternă… “( Gh. A. M. Ciobanu)

 


Bârjoveanu Constantin s-a născut la 26 martie 1934 laRoman și se stinge din viață la 18 martie 2000, cunoscut romașcanilor ca pictor, poet, eseistA urmat Şcoala Medie de Arte Plastice din Iaşi (1952) apoi Şcoala Populară de Artă din Bacău (1962) sub îndrumarea a două personalităţi: Corneliu Baba şi Dan Hatmanu. Toată viaţa şi-a dedicat-o artei, picturii, graficii, colajelor, cochetând cu poezia, pamfletul etc. Debutează în poezie (1971) la Cenaclul Panait Muşoiu cu poezii de esenţă socială. Publică peste 565 de tablete umoristice în Gazeta de Roman.
De-ar trãi azi poetul
  „Mi-ai dărui, frumoasă doamnă  
  o călimară de argint
 Cu două găuri întunecate   
ca două porţi de labirint,
 În care gândurile mele…
   n-am să le-afund; nici pomeneală,
 Că nu mai am de ce mă teme;
   le-oi da pe toate la iveală.  
Scafandru-nchipuirii mele   
din fundul ei poate va scoate
 Epave fapte de-altădată   
ce încă nu au fost uitate,
 Dar n-au fost scoase la lumină,  
  nu că scafandrii nu cutează,
 Dar s-ar părea, ba chiar e sigur,   
 adevărul deranjează…“
(Pegasul dă cu copita, Editura Muşatinia 2003)
                                                               

 

Notaţi, vã rog!

„I-am scris adesea numele pe nisip şi zăpadă dar, vă rog să mă credeţi, s-a şters. A rămas doar în inimă ceva vag. Ţin minte că plutiserăm amândoi în ritmul muzicii şi ne odihnisem la o masă în faţa a două pahare cu bere, când ea, cu capul rezemat de umărul meu, cânta încet un cântec la mare vogă pe vremea aceea: „…ne vom uita, că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”. Avea dreptate: aproape că am uitat-o. Totul se uită, Mai cu seamă facerea de bine, datoriile, surprizele istoriei, greşelile proprii, locul unde a fost hatul, etc. Totul se uită. Răbojul aparţine trecutului…” (fragment din Notaţi, vă rog!, vol. Cronica pisălogului)
APRECIERI „Acest volum pare a-l prefigura cel mai bine pe Constantin Bârjoveanu drept un făuritor spontan de frumos, ca fiind o „fotocelulă“ sensibilă la un „azi“ al planetei şi ca pe un om complex, înconjurat de o realitate nemiloasă, pe lângă ea trecând mereu şi în faţa căreia, asemeni unui Chaplin moldav, îşi scoate pălăria“ Gheorghe A. M. CIOBANU
Din sigilii muşatine el a smuls prin iniţieri repetate, trecerile năvălitoare ale faptei. Iubea nespus oamenii şi asta se vede în tot ce a întreprins; el a măsurat permanent în „Cronica pisălogului” distanţa uriaşă dintre „a fi” şi „a avea”. A făcut din ea linie fără hotar, descătuşând rostogolirea cuvântului direct şi trimiţând strigătul lui către eul eului” Puiu COSTEA
O întreagă galerie de personaje, de la prostituate la politicieni, de la nea Cutare şi până la hoţul de rând- primesc cu vehemenţă biciuirea neiertătoare, plină de ironie şi sarcasm, a autorului. Conduita de ziarist a lui Constantin Bârjoveanu se pare că se baza pe faptul că „Legile adevărate sunt în „conştiinţă” (Camil Petrescu) de aceea scrisul său dezvăluie mereu o schimbare în bine a societăţii, dar care se lasă încă aşteptată. Autorul strecoară în stilul său caustic, îmbrăcat în haina râsului amar, compătimirea pentru cei mulţi ajunşi în pragul sărăciei dovedindu-se a fi o „conştiinţă„ subordonată adevărului şi dreptăţii”    Emilia Țuțuianu     
                                                                          SCRIERI: În anul 2003 Editura Muşatinia din Roman publică post-mortem, volumul de versuri Pegasul dă cu copita. Aceeaşi editură publică în 2005 volumul Cronica pisălogului, însoţit de grafica artistului.  

Aniversare Gh. A. M. Ciobanu


Gh. A. M. Ciobanu

Publicistul Gheorghe A.M.Ciobanu, supranumit pe drept cuvânt „părintele culturii romaşcane”, s-a impus prin modalitatea de a dărui cunoştinţele sale, puterea sa de muncă, oamenilor din urbea în care s-a născut.

Omniprezent, la toate manifestările pe plan cultural – în Roman şi în toată Moldova- domnia sa a readus şi readuce, picurând din sufletul său – muzica marilor valori universale…dar şi româneşti.

Sute de comunicări, însoţite de demonstraţii muzicale, au încântat de-a lungul anilor elevii, studenţii, determinându-i în mod discret să înţeleagă bogăţia spirituală a creaţiilor aparţinând clasicilor, romanticilor şi contemporanilor.

Printr-o muncă de-o viaţă, domnia sa a dat la iveală o viziune nouă asupra componentelor muzicale, care marchează drumul muzicii în viitor, şi mă refer aici la volumul Mileniul trei pe portativ, Ontifonismul, apărut  la Editura Muşatinia.

Operele sale, ne dezvăluie celelalte faţete ale acestei emblematice personalităţi: Ciobanu – ziaristulfilosoful, juristul, muzicologul, prezentatorul marilor valori din domeniul artelor plastice şi literaturii, profesorul de la catedră, iubit şi stimat de către elevi şi părinţi.

Majoritatea intervenţiilor sale încep cu mărturisirea plină de înţelepciune: „Eu sunt Ciobanu”, făcându-ne să ne adâncim în originile îndepărtate ale poporului nostru.

În volumul  Mioriţa Mit triadic, autorul identifică cea de-a opta zi a creaţiei cu însăţi Mioriţa.. Fascinantă este‚ ţesătura cuvintelor din această carte… În mod obişnuit, un scriitor se apleacă deasupra scrisului ros de îndoiala inadecvării dintre cuvânt şi trăire, în acest volum, scriitorul ne oferă un sensibil moment de respiro, un fel de popas în drumul acesta captivant al trăirii miracolului, misterului, relevaţiei.

Dacă timp de peste un veac şi jumătate a dăinuit interpretarea clasică a baladei, care sublinia resemnarea ciobanului moldovean în faţa morţii, prin anii "30, Lucian Blaga a dezvoltat o întreagă teorie a spaţiului mioritic, potrivit căreia poporul român îşi are originea în totalitate în zona carpatină, pe „acel picior de plai”.

În volumul Mioriţa mit triadic, mitul mioritic reprezintă esenţa vieţii spirituale româneşti. Cartea este „cu siguranţă, cea mai năzdrăvană” dintre judecăţile filosofice şi religioase, care s-au formulat pană în prezent – consemnează, filosoful de excepţie, domnul prof.univ.dr. Tudor Ghideanu.

Lecturând această carte înţelegem că: a fi, a nu fi, a fi altfel este un argument al vieţii nu al morţii, ideea de mâine nu de azi! (Emilia Țuțuianu)

*

 Note de editor

Emilia Țuțuianu - Interviu cu publicistul Gheorghe A.M. CIOBANU

Î: Am bucuria de a purta un dialog cu o persoană care a venit pe lume, în prima jumătate a secolului trecut. Îmi permiteţi să vă întreb, când v-aţi născut?
R: Mulţumesc pentru posibilitatea acestui „dialog" care, sunt sigur, că va fi plăcut. Pe lume, să folosesc şi eu această tradiţională expresie, am venit imediat după echinocţiul de primăvară  al lui 1925, în ziua de Buna-Vestire, la 25 Martie.
Î: Vă felicit. E o zi a anului, care, în Calendarul creştin, este „notată cu roşu". Gândind la anul naşterii dumneavoastră înseamnă că aţi trăit evenimente multiple şi din viaţa planetei şi din acea a ţării noastre.
 R: E adevărat! Cu unele am trăit în paralel, la altele am participat direct. În general, am fost sub mai multe „domnii”: regii Mihai I, Carol II, Mihai I, apoi Antonescu, legionarii,  Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Iliescu, Constantine, Băsescu - evacuarea ca refugiat, Războiul Al Doilea Mondial, seceta anilor 1946-1947, Marea Manevră Militară, perioada Socialismului, centenarul Liceului „Roman-Vodă" din 1972, Congresul  Internaţională de Estetică de la Bucureşti, din acelaşi an, jumătate de secol la catedră...şi multe altele, multe, aşa cum pot fi în viaţa unui longeviv.
 Î: Vă felicit sincer pentru acest îndelungat „braţ la braţ" dintre istoria timpului dumneavoastră şi a vieţii pe care o desfăşuraţi, în continuare. Sunteţi un longeviv, cu care să tot stai de vorbă. Dumneavoastră cum consideraţi această biruinţă a vieţuirii umane, ca pe o „regulă", sau ca o excepţie? Cum vă explicaţi longevitatea?
 R:.Ca pe o rezultantă probalistică a unor combinări de factori preexistenţi, esenţiali şi alterexistenţi. Pentru primii, gândesc la acei de natură genetică, ce sunt plurali în mare şi duali în mic, rezultaţi şi reduşi la singular, asimetrici şi într-un crescendo continuu de complexitate. Pentru grupa următoare, mă opresc la cei geografici, profesionali, de familie, de biologie cotidiană şi de deprinderi concretizate... Mă refer, de asemenea şi la o categorie de factori aterexistenţi, accidentali, întâmplări, microsociali sau chiar şi macro, evenimente mai mult sau mai puţin, şocante. Iată-ne. astfel ca fiind rodul, schimbător de la o zi la alta, a unui polinom imens de factori, polinom ce tinde înspre infinit.
 După opinia dumneavoastră în ce condiţii s-ar putea vorbi despre o longevitate optimală?
 R:.Gândesc, acum, la un „polinom de maximalitate” mult mai restrâns, redus doar la câţiva factori  coexistenţi: sănătate, luciditate, activitate, creativitate, contemporaneitate şi raţionalitate în faţa morţii.
Î: Apelând la toate aceste aspecte, cum priviţi statutul longevităţii în evoluţia viitoare a menirii?
R: Odinioară, vârsta a treia constituia memoria şi experienţa verificată, a unui grup social. Acum  însă, acestea două sunt înlocuite şi cantitativ şi calitativ, cu performanţele nelimitate ale informaticii, la care să mai adăugăm şi creşterea accelerată a populaţiei globului, în paralel cu o creştere şi mai rapidă a individualismului pe persoană, încât, metaforic, populaţia  globului  tinde psihologic, către cifra paradisiacă de „unu", care se însumează şi cu acelea de ordin organizatoric, toate determinând o descreştere a prezenţei, pasive sau active, a longevivilor. Pare, această evoluţie, a fi similară cu profilul grafic al Curbei lui Gauss. De altfel, această  evoluţie gaussiană este caracteristică tuturor dinamicilor universului, inclusiv,  regretul amândoura şi dialogului nostru.
Vă mulţumesc mult şi deşi s-ar părea că folosesc un pleonasm, vă urez:

La mulţi ani!


Gh. A. M. Ciobanu, „părintele culturii romaşcane”
*
        Pe 25 Martie 1925 la Roman se năştea viitorul profesor, eseist,  prozator, poet, exeget al culturii romaşcane. A urmat Şcoala primară şi Liceul în oraşul natal iar bacalaureatul îl absolvă la Sighişoara. A fost admis la câteva Facultăţi dar, din motive materiale, s-a încadrat imediat în învăţământ unde a profesat 50 de ani, predând discipline multiple, ca matematica, filosofia, pornind de la Şcoala Generală, aparţinând oficial de Liceul „Roman Vodă“ şi terminând, de curând, cu Institutul Teologic Franciscan. A desfăşurat o largă activitate culturală, concretizată în sute de conferinţe, din care peste o mie au fost audiţii muzicale iar vernisaje de artă plastică, peste două sute. Timp de 26 de ani a susţinut lunar, la Palatul Culturii din Iaşi, cicluri de audiţii muzicale. Începutul literar în anii 1935-1947, cu poezii, apoi, mai târziu, cu nuvele (Deceneu, Egmont), teatru (Valea Uitaţilor), poeme eseistice (Cristal nocturn).
>>>
              Din 1964, cultivă mai mult eseuri, apărute în peste 60 de publicaţii şi tipărite în câteva volume. În 1998, Locul şi spiritul - valori artistice din Roman, iar în 2000,  Irimescu - statornicie şi zborMultitudinea vernisajelor, comentariilor şi cronicilor artistice a condus la apariţia, în toamna lui 2004la editura bucureşteană  Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, a unui grupaj eseistic: Scrieri, alcătuit din cinci volume- Muzica, Litera, Plastica (2 cărţi), Varia- iar încercările sale literare juvenile, la ieşirea de sub tipar, în primăvara anului următor, a volumului Primii fiori, realizat la Editura romaşcană  Muşatinia. O ultimă osteneală livrescă : Mileniul Trei pe portativ, Editura Muşatinia, 2006,  propune o nouă şi viitoare formulă muzicală, numită de autor: Ontifonism.
Pregătite spre a fi tipărite, în continuare, se anunţă lucrările: Tratatul despre Sublim al spiritualităţii româneşti - Mioriţa, Muzica iubirii, iubirile muzicienilor şi „Gânditorul de la ... Miordava. În 1997 alături de alte distincţii naţionale i s-a atribuit titlu de Cetăţean de Onoare a Municipiului Roman.
Paradisul…repierdut
„Mirajul poetic şi profunzimea de gândire, ca trăsături ale creaţiei lui Eminescu, sunt prefigurate plastic în acel vers imponderabil: „argint e pe ape şi aur în aer“, vers constituit ca un subtil compendiu de „Artă poetică“ proprie. Transparenţa verticală a argintului, împreună cu aurajul spaţial al aerului din jur  se convertesc vizual în imaginea unei toamne însorite, revărsând în hăuri de văi şi privită din suişuri de cer. Un astfel de miraj şi o astfel de profunzime se regăsesc, la dimensiuni cosmice şi cu plasticitate de bijutier, în proza sa „Cezara“, în care una din obsesiile ancestrale ale spiritului uman-insularizarea faţă de univers şi singularizarea faţă de semeni - se întruchipează din nou, după ce a trecut de la Biblie şi antici, la Dante şi Morus şi s-a înrădăcinat, apoi, dominantă la romantici şi impresionişti. Este aici ceva din revolta demiurgică a punctului împotriva cercului, cu intenţia primului de a-l desfiinţa pe cel de al doilea. Spre deosebire de alte modele solitariste, justificate prin raţiuni sociale, economice sau politice, cel din „Cezara“ e de factură ontologică, un concentrism care porneşte de la plural spre singular şi care e constituit din două ape, două insule şi două alveole de piatră, trecându-se, astfel, de la fluenţa zbaterilor la statornicia stâncii. O insulă pe care Euthanasius se vrea singur, doar existenţial. Nuvela, sfidând ireversibilitatea clepsidrei, proiectată invers, pe un ecran imaginar, o secvenţă din filmul devenirii umane, pornindu-se de la o Renaştere meridională contemporană cu un Lorenzo de Medici şi ajungându-se, în final, la acel timp al Edenului biblic. Un Eden în care binomul-simbol al lui Adam şi Eva trăieşte plenar beatitudinea de pereche unică, după ce, într-un episod anterior, încrâncenarea de Cain a lui Ieronim se ridicase împotriva abelicului Castelmare.
              Dacă la Milton, în cele două poeme ale sale – „Paradisul pierdut“ şi „Paradisul regăsit“- se părăseşte, la început, Raiul din cauza păcatului originar, a dorinţei de a cunoaşte necunoscutul, pentru ca, mai târziu, prin Iisus, să se redobândească. La Eminescu, în „Cezara“ lui, are loc o reîntoarcere epico-romantică, la starea edenică a omenirii a unor personaje care, acum, nu mai au candoarea neştiutului primar. Ele vor trăi, astfel efemer, într-un Paradis pe care din nou îl  vor pierde. Ieronim şi cu Cezara se vor reîntâlni în acel „rai pământesc“ al Insulei lui Euthanasius, simţindu-se „inocenţi ca-n ziua cea dintâi“ şi părând „a repeta acea istorie antică“ a textului sacru. Se „repetă“ şi pedepsirea, acum mai radicală şi fără acces la un ulterior „dacă“. E o pedepsire generată, nu de motivaţia cunoaşterii ancestrale, ci de preaplinul unei iubiri supreme, hrănită din perfecţiune şi adorare. O pedepsire pornită din erupţia unei valorizări estetice, din desinsularizarea Paradisului şi nu din cauza acelei clasice răsfoiri a abecedarului fiinţării firii. La Eminescu „Paradisul repierdut“ e un act ultim, simultan cu moarte celor doi care, asemeni lui Hero şi Leandru, se reîntorc în apele începuturilor. De data aceasta, o nouă „regăsire“ a acestei „stări supreme“ este imposibilă. Ciclul unui ulterior „a fi sau a nu fi“ în Paradis se închide. Starea edenică a omenirii trece de la eleatismul repetabil la ireversibila devenire heraclitiană. Dacă în Peştera lui Euthanasius sălăşluiau peren cele trei cupluri dăltuite din piatră - Adam şi Eva, Adonis şi Venus, Orion şi Aurora – în schimb perechea tragică a lui Ieronim şi Cezara este luată de ape, încredinţată fluenţei şi blestemată cu certitudinea unei romantice neîntoarceri. „Cezara“, ca şi destinul lui „Hyperion“ constituie, astfel, un dureros „memento“ despre neiertătoarea devenire, care 
converteşte candoarea în meditaţie, uimirea în extaz, iar existenţa într-un tărâm în care – parafrazând un poet – „Furtună-i  pe ape şi neguri în aer“
                                          

   „Paradisul…repierdut“,  Asachi nr. 131

 

 

 

 

Înserare

Din nou vin umbre lungi din depărtare,

Şi-un parfumat zefir adie lin,

Iar vrăjile-nserării-ncet revin

Împresurând viaţa în tăcere…

 

Revino iar, din cerul cel senin,

Tu, sfântă-ncântătoare înserare,

Aşterne-a tale aripi călătoare,

Şi-mbată-ne cu-al tău parfum divin!

 

 Numai cu tine simte-a mea simţire

 Şi-n  vraja ta insuflă o pornire

 De a mă pierde mult, în depărtări,

 

Când sufletu-mi nu e decât o umbră,

Un cântec mut, o melodie sumbră,

O luntre mică-n marea de dureri…”   (1942)

                                                                                 




Nostalgie

“O frunză s-a desprins uscată, de pe-o crenguţ-aşa plăpândă

Şi cade-n jos, mereu în triluri, pe lina aripă de vânt

Şi în venirea ei uşoară, de mică luntre rătăcindă,

 Se mai învârte-odată-n aer şi cade moartă pe pământ…

E toamnă şi aceast-o spune, întreaga viaţă spulberată,

O spune lunca fără cântec, o spune câmpul fără flori,

O cântă trist întreaga fire, cu frumuseţea ei curată,

O plânge-ncet a mea simţire, acum cuprinsă de fiori.

 

De mult trecut-au pe departe, triunghiuri multe de cocoare,

Ce-au părăsit această ţară şi-acest pământ aşa iubit

Şi s-au pierdut în zări albastre, spre depărtările cu soare,

Lăsând în urma lor fugară, satul din vale părăsit.

 

Doar vântul aspru de mai bate  cu-a sa suflare-atât de rece,

Printre copacii fără frunze şi prin câmpia fără flori,

Apoi fugarnic, deodată aripa-şi călătoare-o trece,

În alte lunci,  cu stoluri  negre de corbi flămânzi, croncănitori.

 

Şi-n timp ce tot mereu cad frunze, pe aripe de vânt lăsate,

Iar umbrele-nserării triste, acopăr firea ca un nor,

Acum dintru a mea simţire, o parte mică se desprinde,

Un gând, încet se naşte iarăşi, şi se redeapănă uşor”…

                            (fragment din poemul Nostalgie, scris în anul 1941)

Aprecieri: „Dotat cu o înaltă pregătire intelectuală, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu  este capabil să încadreze fenomenul artei, în largi contexte culturale“
                                                                                  Acad. Prof. dr. George PASCU
„Domnule Ciobanu, sunteţi un miracol! ... Şi nu vă ştie ţara?“        Iosif  SAVA                                                                                             
„Hronicul“ (LOCUL ŞI SPIRITUL) profesorului Ciobanu are meritul de a fixa definitiv identitatea culturală a urbei Roman.
                                                                                              Cristian LIVESCU, scriitor

„Ciobanu se impune ca un analist riguros al fenomenului spiritual de care dispune arta, ca un factor activ şi inepuizabil, cu însuşiri tainice pentru înnobilarea sufletului omenesc“                                                                                                                                                                                           
                                                                                                            I. IRIMESCU                       
                „În suita de înfăptuiri pe care ne-o relevă volumul Primii fiori, totul parcurge, parcă, cei patru timpi ai formei sonată, în temporalitatea experiată, trăită a unei Anamnesis, dintr-un vălmăşag istoric, dintre anii 1936-1944. Ceea ce se poate remarca, de la început, este legătura („coinonia”), cununia prin Muzică între toate cele patru „Coerenţe fundamentale”, despre care ne-a vorbit nu o dată tainicul Nichita Stănescu.
Poemele dintâi ale lui Gheorghe A. M .Ciobanu poartă semnificativ titlurile beethoveniene sau eminesciene: Sonata Lunii; Glossa; O, mamă sfântă…dar şi tonalitatea lui Blaga, Goga, Esenin.
Proza rezonează, de asemenea, sub acorduri de uvertură romantică Cristal nocturn, dar şi cu răbufniri de mitologie istorică: Egmont, Deceneu, Valea uitaţilor, Puntea Diavolului, Lucia de Sandolore etc. Filosoficul străbate, omniprezent, toate celelalte coordonate ale creaţiei poetico-româneşti, şi se încununează definitoriu, în sfera ipoteticului ştiinţific                                            
                                                                                                    Tudor GHIDEANU